Băieţelul care număra stelele

Acum era singur în odaia sărăcăcioasă şi neîncăpătoare, stătea pe un scaun la o masă cum îi plăcea lui să se laude, făcută dintr-un butoi vechi şi se gândea. Se simţea mai singur ca niciodată, singura fiinţă care-i mai aducea alinare era un prăpădit de căţel. Prea multe s-au întâmplat şi într-un timp atât de scurt, de ce a trebuit să plece toţi pe care îi iubea? Oare e vina lui, că nu a fost destul de ascultător, de ce a trebuit să se îmbolnăvească şi tatăl şi mama lui, de ce nu şi el?

Avea atâtea întrebări, mult prea multă durere pentru un băieţel de numai nouă ani, vedea pe alţi copii jucându-se, râzând, făcând boacăne, i se păreau atât de îndepărtate acele vremuri când şi el se juca împreună cu ei, acele dăţi când mergeau la colindat, când fugeau de la şcoală pentru a se duce la gârlă… Privind pe fereastra odăii sale, cerul înstelat, îşi spuse în gând: parcă în seara asta sunt mai multe stele ca niciodată… Cât şi-ar fi dorit să ştie, oare acolo departe între steluţele acelea sunt şi părinţii lui. Printre lacrimi privi la cer şi rugă stelele să-i spună dacă acolo sus sunt mama şi tatăl său. Din când în când văzu cum una câte una licărea mai mult şi se născu o mică speranţă în sufletul băiatului, simţea de acum că numai e atât de singur, stelele parcă-i vorbeau. Îşi spuse în gând, de acum încolo voi număra stelele şi nu voi mai fi singur…